Imperiul Britanic: istoria și viitoarea reincarnare geopolitică. Partea 2

Britania este un stat nu prea mare, dacă reieșim din standardele mondiale, sau un imperiu ascuns, care prin Comunitatea britanică controlează jumătate de lume? De fapt, ce reprezintă în sine această țară neobișnuită? În ce măsură influența ei în lume este semnificativă?

În continuarea studiului început în a. 2021, vom încerca să elucidăm unele fapte interesante și momente istorice despre istoria acestei țări și influența ei în lume. Tema este deosebit de actuală acum, căci Britania și coroana ei marchează o dată importantă: 70 de ani de la urcarea reginei Elizaveta pe tronul Regatului Unit!

70 de ani pe tron

De aceea vom începe analiza noastră istorică și geopolitică cu informații despre acest eveniment. Așa dar, Marea Britanie marchează aniversarea 70 de la urcarea pe tron a reginei Elizaveta II. Nemijlocit în ziua jubileului, pe 6 februarie, nu au fost prevăzute evenimente festive mari, dat fiind că Elizaveta a urcat pe tron în ziua decesului tatălui săi, regele George VI. Conform tradiției, ea a petrecut această zi în singurătate, iar solemnitățile principale vor avea loc la începutul lui iunie – pentru atunci au fost plănuite numeroase sărbători urbane în toată țara, precum și un concert cu participarea starurilor mondiale.

De aniversarea urcării pe tron, Elizaveta II a adresat un mesaj supușilor săi și le-a mulțumit pentru sprijinul și bunăvoința acordată ei și familiei regale. Ea a menționat, că în perioada domniei sale Marea Britanie și alte țări ale Comunității au atins progrese sociale, tehnologice și culturale semnificative.

În plus, Elizaveta II și-a exprimat dorința ca soția prințului de Wales Charles, ducesa Cornwall Camilla, după întronarea acestuia să obțină titlul de regină-consoartă. El presupune, că soția regelui va deține același titlu monarhic și rang social, însă nu va fi moștenitoarea tronului și nu va avea împuterniciri politice și militare.

În prezent, regina de 95 de ani a Marii Britanii nu este doar cel mai longeviv monarh , dar și cea mai în etate dintre șefii de monarhii care se mai află încă pe tron. Ea se bucură de o mare autoritate nu doar printre britanici, dar și în toată lumea, și este considerată simbol al perseverenței în timpuri schimbătoare, - menționează agenția AFP.

Britania este activă

Pe fondalul acestei aniversări semnificative a monarhiei britanice, au loc și alte evenimente, la fel de importante, care ne spun că Britania își sporește statutul geopolitic și rolul său în lume.

Iată un exemplu cum SUA, Britania și Australia își unesc eforturile în sfera strategică. Pe 16 septembrie, 2021 Washington, Londra și Canberra au semnat un acord trilateral privind parteneriatul în sfera apărării și securității. Despre el au anunțat în comun președintele SUA John Biden, primul ministru al Marii Britanii Boris Johnson și primul ministru al Australiei Scott Morrison. Acordul a fost numit AUKUS (abreviația celor trei participante: Australia, Regatul Unit, Statele Unite ).

Vedem, așa dar, următoarele circumstanțe. Regatul Unit și cabinetul de miniștri al majestății sale tot mai activ se manifestă pe arena mondială. Britania își activizează politica în Europa de Est. Posibil, Britania stă în spatele schimbărilor politice din SUA, tot așa cum ani în șir ea a stat în spatele schimbărilor din China continentală. Și iată că Britania revine în regiunea Pacificului. Ce înseamnă asta?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să privim înapoi, în trecutul care ne va ajuta să înțelegem esența acestei monarhii și a acestui stat. Esența elitei sale și specificul formării celei mai stabile aristocrații din lume, care unind vechile tradiții nobile și cavalerești cu morala burgheză, a reușit să predomine în Europa și în lume secole în șir.

Codul cavaleresc

Desigur, Anglia, apoi și Britania a fost un stat cu ambiții enorme în politica externă. Încă pe vremea regatului englez , înainte de anexarea Țării galilor, a Irlandei și a Scoției, monarhia engleză manifesta o activitate înaltă și pe continent, și în largul mărilor și oceanelor. Pe de o parte, cavalerii englezi și monarhia se aflau în cadrul moralei medievale a nobilimii și a codurilor privind onoarea, pe de alta tronul englez niciodată nu s-a sinchisit să folosească șiretenia pentru a-și atinge scopurile.

În a.1284 în castelul Caernarvon a venit pe lume fiul lui Eduard (ulterior regele Eduard II). În a. 1301 el a devenit primul principe englez, care a obținut titlul Prinț de Wales. De acest eveniment ține o istorie interesantă. Cnezii de Wales, care au tot refuzat să recunoască suzeranitatea coroanei engleze, i-au declarat monarhului englez că vor recunoaște supremația coroanei engleze doar dacă va fi un prinț care nu posedă limba engleză. Eduard I a acceptat această condiție. Din punctul de vedere al prinților de Wales, asta era ceva imposibil, însă regele Angliei i-a jucat pe degete, căci peste minute numărate l-a adus din altă cameră pe fiul său, pruncul Eduard II, care abia se născuse și nu cunoștea vre-o limbă. Astfel, prin înșelăciune și viclenie a fost anexat Wales, iar moștenitorul tronului englez a devenit primul prinț de Wales, care și azi este moștenitorul legal și permanent al coroanei britanice și conducător în Wales.

Dar în ciuda vicleniei aristocrației engleze, ea și-a întemeiat traiul și principiile militare pe vechile legi medievale ale nobleței și moralei. Ne-o dovedește, desigur, literatura eroică engleză de la finele Evului Mediu, care era extrem de educativă. Idealurile erau formate de chipurile din istoria aristocrației romane. Un alt ideal era caracterul moral creștin.

Deosebit de populară era «Cartea cavalerilor», cunoscută și drept «Cartea despre ordinul cavaleresc», scrisă de Raymond Liule în a. 1275. Aceasta era foarte populară în variante copiate, și nu doar în catalană, ci și tradusă în franceză și engleză. Probabil, pe durata întregului Ev mediu cartea era percepută ca un manual de cavalerism. Este un cod al cavalerismului, menținut în spiritul tradițiilor Sf. Graal. Idealurile lui pot fi descrise printr-un citat din acest monument literar: «О, voi, cavaleri ai Angliei… Ce faceți voi, în afară de vizitele în bordeluri și jocul cu zaruri?.. Lăsați asta, lăsați și adresați-vă slăvitelor descrieri ale Sf. Graal, faptele lui Lancelot, Galahad, Tristram, Perseforst, Parsival, Gawain și ale multor altora. Acolo veți vedea adevăratul curaj, curtoazie și noblețe ».

O altă carte de acest fel a fost opera lui Thomas Malory «Moartea lui Arthur», scrisă în a. 1470 și editată în a.1485 de englezul William Caxton. Ulterior această lucrare a devenit mîndria națională a englezilor. Malory își aprecia cartea ca pe un manifest al aristocrației, ca pe o lucrare care cimenta cavalerismul muribund al Britaniei, ca pe un epos care va putea opri degradarea acestei caste foarte importante pentru instituțiile feudale. «Este cartea lui Milton, Tennyson, Morris; patrimoniul sacru și comun al tuturor vorbitorilor de limbă engleză», — scria despre ea cunoscutul poet și literat englez Clive Lewis. Nu era o simplă legendă a cavalerilor, ci o carte scrisă pentru a educa întreaga aristocrație nobilă a Angliei. Căci anume în acele timpuri cu războaie civile Anglia a început să se abată de la tradițiile morale ale cavalerilor englezi de altă dată. În istoriografie, război civil este numit Războiul trandafirului Roșu și Alb, sau Războiul trandafirilor din anii 1455-1485. Fuseseră un șir de conflicte armate între grupările aristocrației engleze ce luptau pentru putere, între susținătorii celor două ramuri ale dinastiei Plantagenet-Lancaster și York. Se crede că în acel război civil a murit floarea cavalerilor englezi, după care a început degradarea aristocrației, care a finalizat cu marea revoluție engleză din sec. XVII și a îngropat în cele din urmă vechea nobilime.

După războiul de 100 de ani elitele britanice deveneau tot mai pragmatice și materialiste. Tendința spre a.n. realism politic contracara umanismul creștin și morala cavalerească. Anume în această epocă noua nobilime submina vechile caste supreme.

Cavalerismul nu mai era același

De altfel, totul a început încă mai înainte. În sec. XIV, în lucrările sale scriitorul englez John Gower a început să nege vechile idealuri cavalerești. El a contrapus cavalerismul afacerilor în «Marele oraș». În lucrările lui Sir John Fastolf , în special în «Scurt tractat despre politica engleză », scris cu ocazia asedierii Calaisului în a.1436, au fost puse la îndoială vechile idealuri cavalerești. În lucrare este argumentată necesitatea păstrării canalului La Manshe, folosirii maxime a resurselor naturale, care permit producerea țesăturilor prin încheierea unor tranzacții avantajoase cu țările Europei. Poemul nu conține nici urmă de idealuri cavalerești, de la cele ale lumii feudale, ale Frăției lui Arthur și ale tradițiilor Sf.Graal. Autorul face propuneri strict materialiste, lipsite de orice idei și morală cavalerească.

Istoricul britanic Henry Stanley Bennet credea că epoca «nu a fost un sol fertil în care putea fi plantat idealul cavalerismului ». Și istoricul Edmond Chambers avea dreptate - Anglia din acele vremi avea nevoie de un administrator puternic, nu de revenirea la cavalerism.

Idealul cavalerismului a fost subminat serios de englezi încă din vremile Războiului de 100 de ani, atunci Anglia, care pretindea la tronul francez, ocupase o bună parte din țară. Ne amintim că pe atunci Franța a fost salvată de Ioana d”Arc, tot ea fecioara de Orlean – eroina națională a Franței, comandanta armatei franceze în Războiul de 100 de ani, mare eliberatoare a teritoriilor franceze. În a. 1429 ea a eliberat al doilea ca importanță oraș al Franței – Orlean, și cea mai mare parte a Franței de nord. Dar a fost capturată de burgunzi, apoi - cumpărată de englezi. Executarea acestei fete este cea mai mare pată pe cavalerismul englez, pată pe care nu o spală istoria, căci cavalerul întotdeauna respecta onoarea și regulile luptei, normele respectului față de datoria altui cavaler.

Ulterior și alți scriitori au continuat să distrugă vechile idealuri aristocrate în lucrările lor, în care spiritul cavaleresc a dispărut total. Astfel, în a.1517 Richard Pace a descris istoria unui gentleman, care susținea că alfabetizarea trebuie lăsată oamenilor simpli. Idealul noilor aristocrați a fost elogiat în operele timpurii ale lui Erasm de Rotterdam și Thomas Mor. Anume acești cărturari au elogiat idealurile clasei de mijloc, și au criticat vechile temelii aristocratice ca fiind antiumaniste. Sir Thomas Eliot a fost ultimul apărător al idealurilor cavalerești. Pe de o parte, el împărtășea umanismul lui Thomas Mor, grija lui pentru stat, pe de alta – fiind reprezentant al castei și educat în spiritul codului de onoare al cavalerilor, el tindea să păstreze vechile valori. În cartea sa «Cîrmuitorul» (1531), importantă pentru înțelegerea epocii, el a încercat să contureze pentru noua nobilime idealul educațional, care să unească tot ce a fost valoros în tradiția cavalerilor cu valorile umanismului .

Pirații «nobili»

E de menționat că spre deosebire de Franța prosperă, Anglia întotdeauna a fost un regat sărac. Pentru a evita această sărăcie, englezii erau nevoiți să invadeze continentul și să se comporte acolo ca niște pirați tereștri, jefuind populația fără a respecta codul de onoare cavalerească din acele timpuri. Anume atunci, din cavalerismul englez începe să se înfiripeze pirateria engleză, dat fiind că pe mare nu funcționau legile terestre și legile onoarei.

Așa a devenit Britania țara piraților și a jefuitorilor, care trăiau din contul proprietăților străine. Vom menționa, că legea marină era total diferită de cea terestră. Ea nu provenea din legile moralei și a onestității cavalerești și nega puterea monarhilor continentali.

Unicul monarh continental, căruia i se supuneau pirații, era monarhul englez, care de altfel îi copleșea cu daruri și le conferea titluri de nobili și distincții. Anume în această tactică patologică trebuie să căutăm rădăcinile moralei britanice, pentru care piratul britanic este mai apropiat ca un ofițer continental și un nobil. Să ne amintim de căpitanul și corsarul englez Sir Francis Drake, cunoscut în special pentru că a navigat în jurul lumii în cadrul unei singure expediții, între anii 1577 și 1580. Vom menționa și faptele lui, nu doar pe mare, ci și pe uscat. Spre exemplu, în a.1575 Drake a participat la măcelul de pe insula Rathlin, Irlanda. La ordinul lui Sir Henry Sidney și a contelui de Essex, Sir John Norreys și Drake au asediat castelul Rathlin. În pofida capitulării irlandezilor, armatele lui Norreys i-au ucis pe cei 200 de apărători și peste 400 de bărbați civili , femei și copii din clanul McDonnell. În a. 1581 regina-fecioară Elizaveta l-a decorat pe acest corsar cu titlul de cavaler , oferindu-i propria stemă și apartenența la casta nobilimii.

Să ne amintim de Henry Morgan, care a obținut chiar titlul de viceguvernator. În epoca luptei dintre Anglia și Spania pentru dominația pe mare, el a întreprins mai multe campanii armate contra posesiunilor spaniole în Caraibe. Prima sa operație de proporții a fost raidul asupra orașului Puerto del Principe. Apoteoza raidurilor și a diversiunilor a fost jefuirea și distrugerea orașului Panama în a. 1671. Toate țin de localități pașnice, orașe înfloritoare și civilizate. Vom menționa și faptul că ulterior Drake a devenit primar de Plimut, apoi în mod repetat – deputat în parlamentul englez.

Este peste puterile noastre să descriem aici toată istoria pirateriei corsarilor britanici. Pentru asta ar fi nevoie de un studiu aparte, căci monarhia britanică i-a transformat pe acești oameni în eroi adevărați și azi în venele multora dintre actualii aristocrați britanici curge sîngele acelor ticăloși și criminali.

Teroarea anti-irlandeză

Aceeași politică a promovat Britania și contra cnezatelor irlandeze. Era o adevărată teroare, în care «umanismul» britanic s-a manifestat deplin, înecînd în sînge rezistența irlandeză și supunînd poporul irlandez unui genocid. Ulterior, irlandezii erau vînduți, ca robi albi, pe plantațiile din America de Nord, ceea ce contravenea legilor creștine din acele timpuri.

Colonizarea Irlandei a durat secole în șir. Acest proces a început în anii de domnie a lui Henric VIII și a continuat în vremea Elizavetei I, Iacob I și Carol I. Cele mai masive confiscări de terenuri ale irlandezilor au fost cele din Munster și Ulster, unde se stabileau coloniștii din Anglia, Scoția și Wells. Astfel, în timpul colonizării Ulsterului, pe vremea lui Iacov I, în proprietatea irlandezilor rămaseră doar 10 % din terenuri, pentru care ei erau obligați să achite o chirie dublă în folosul noilor coloniști. Genocidul populației irlandeze poate fi comparat doar cu politica de colonizare a Africii și Americii, nici măcar în India englezii nu-și permiteau să facă ceea ce au făcut în Irlanda, în rezultat o țară prosperă a atins nivelul unei colonii sărace.

De aceea noi vom consacra următorul studiu istoriei colonizării Irlandei, pentru a demonstra politica unei țări civilizate împotriva unui popor fratern civilizat. A unui popor, care și azi își amintește cu profund dispreț și dezgust de numele Cromwell și a Elizaveta.

Veaceslav Matveev

(va urma)