Dacă se doreşte, de ce să nu se accepte?

Foto: saptamina.md

În emisiunea televizată „Politica” de la TV-7 din 18 decembrie 2013, domnul Alexandru Tănase, actualul preşedinte al Curţii Constituţionale (în continuare „CC”), la propunerea moderatorului de a avea o discuţie publică pe marginea Hotărîrii CC din 05.12.2013, cu participarea ex-judecătorului constituţional Victor Puşcaş, a refuzat categoric. Motivul – „împărtăşim diferite valori”. Nu a explicat care anume ar fi aceste valori, dar, analizînd opinia publică şi atitudinea unor persoane faţă de existenţa Republicii Moldova ca stat, este uşor a le deduce.

Pentru mine, de exemplu, valorile supreme se conţin în Constituţie: stat de drept, suveranitate, independenţă, democraţie, pluralism de opinii, libera dezvoltare a personalităţii umane şi altele. Prin constituţie şi constituţionalism se subînţelege statul şi eu, în calitate de judecător constituţional, pe parcursul a 12 ani, dar pot să afirm că, pe întreg parcursul vieţii, am apărat valorile constituţionale.

Au fost oare apărate aceste valori, care cred că sînt comune pentru toţi, prin Hotărîrea CC din 05.12.2013? Autorii sesizărilor s-au adresat la CC cu următoarea sesizare: „Prin interpretarea Art.13 să se explice dacă sintagma «limba moldovenească» poate fi echivalată semantic cu sintagma «limba română»”.

Ce a hotărît CC?

Ea a decis:

1. În sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

2. În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de independenţă prevalează.

Una dintre funcţiile CC este garantarea supremaţiei Constituţiei (Art. 134) prin realizarea celor 8 grupe de atribuţii cuprinse în Art.135 din Constituţie, una dintre care ţine direct de interpretarea Constituţiei.

Citind hotărîrea CC, am putea să ne întrebăm care normă constituţională a fost interpretată de CC? Dacă nu a interpretat niciun articol, alineat, punct sau sintagmă din Constituţie, atunci care a fost scopul urmărit? Scopul îl găsim în HCC №4 din 22.04.2013 privind controlul constituţionalităţii decretelor preşedintelui Republicii Moldova № 534 din 08.03.2013 privind demisia Guvernului, în partea ce ţine de menţinerea în funcţie a prim-ministrului demis prin moţiune de cenzură (pentru suspiciuni de corupţie) din data de 8 martie 2013 pînă la formarea noului guvern şi Decretul № 584 din 10.04.2013 privind desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru.

Avînd atîtea norme ale Constituţiei care puteau fi aplicate direct pentru a se stabili constituţionalitatea decretelor preşedintelui, apare fireasca întrebare: de ce erau necesare următoarele explicaţii, care nu au nicio legătură logică cu decretele contestate la obiectul constituţionalităţii.

Interpretările CC privind preambulul la Constituţie sînt următoarele:

„punctul 58, Curtea reţine că Preambulul are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei şi poate fi invocat cu izvor de drept.”

„punctul 59. Preambulul, aflat la originea textului constituţional, este acea parte a Constituţiei ce reflectă exact spiritul legii supreme. Astfel, preambulul expune anumite clauze constituţionale cu caracter imperativ, ce pot servi drept surse independente pentru normele care nu sînt neapărat reflectate în textul Constituţiei. Orice interpretare a Constituţiei urmează să fie operată pornind de la obiectivele originare ale Constituţiei, care sînt prevăzute în Preambul şi din care derivă textul Constituţiei în sine. În concluzie, atunci cînd există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează.”

Ne putem întreba ce au suspiciunile de corupţie care au stat la baza HCC din 22.04.2013 cu aceste explicaţii? De ce CC le-a recunoscut necesare?

Analizînd activitatea mass-media, noi am dedus un principiu de care se conduc acestea, negativ desigur: „mai întîi să-ţi creezi spaţiu de critică ca mai apoi să-ţi poţi argumenta orice fantezie”.

Aşa a procedat şi CC ca să-şi asigure continuitatea propriei jurisprudenţe. Acesta a fost primul pas făcut de CC în afara cîmpului constituţional.

Al doilea pas. În relaţiile cu publicul, dl A. Tănase este foarte explicit. Cităm „Preambulul Constituţiei face corp comun cu Legea Fundamentală şi are astfel valoare constituţională, fiind parte a blocului de constituţionalitate.”

De aici apare şi întrebarea: care este valoarea filozofică, juridică şi politică a Preambulului? Ce înseamnă, de fapt, Preambulul?

Mai întîi, vom face o analiză generală.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), Preambul este partea introductivă a unui act important, care lămureşte utilizarea sau necesitatea lui sau care prezintă sumar dispoziţiile generale sau în care sînt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior. Parcă totul este clar, nu-i aşa?

Cum este privită valoarea preambulului de către teoria generală a dreptului? Atît savanţii moldoveni, cît şi cei români consideră că preambulul reprezintă o succintă introducere prin care se explică motivaţia politico-socială şi scopul adoptării actului. Preambulul nu cuprinde nici direcţii, nici reguli de interpretare. Preambulul nu conţine norme juridice şi nu este obligatoriu.

Între altele fie spus, multe constituţii nu au acest compartiment, preambulul. Despre excepţii şi necesitatea lor vom vorbi mai jos.

Vom menţiona că atît legiuitorul moldovean, cît şi cel român au legiferat cerinţele doctrinei de drept privind valoarea juridică a Preambulului.

De exemplu, prin legea Nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative, Parlamentul Republicii Moldova a legiferat următoarele „(Art. 26. Preambulul).

(1) Preambulul expune finalităţile urmărite de Parlament prin adoptarea actului legislativ, raţiunea adoptării, motivaţia social-politică, economică sau de altă natură a actului.

(2) Preambulul poate însoţi actul legislativ de o importanţă majoră. El nu are putere juridică şi nu face parte din conţinutul normativ al actului.

Reglementări asemănătoare se conţin şi în Legea Nr. 317 din 18.07.2003 a parlamentului moldovean, precum şi în Legea Nr. 24 din 27.03.2000 a parlamentului român.

Dar poate că aceste reglementări se referă doar la legi, nu şi la constituţie, care, în doctrina de drept, este recunoscută ca lege fundamentală, dar care, în opinia unor proaspeţi apăruţi, pentru îndreptăţirea unor interese străine Republicii Moldova, ca şi cum, constituţia nici nu ar fi lege. Poate că în cercetări ştiinţifice se poate argumenta orice idee, chiar dacă nimeni nu o recunoaşte. Cu totul alta e doctrina. Dacă nu se recunoaşte doctrina, atunci ce ar însemna art.7 cu următorul conţinut „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă”.

Unii savanţi români menţionează că „preambulul cuprinde expunerea principiilor de filozofie politică, socială şi juridică ce a determinat o anumită reglementare.

Preambulul nu cuprinde norme juridice şi nu este obligatoriu. Excepţie: Preambulul Constituţiei Franţei din 1946 este obligatoriu în baza Constituţiei din 1958 şi orice încălcare a principiilor enunţate de el pot conduce la declararea neconstituţionalităţii unei legi.”

Astfel, ne apropiem de afirmaţia CC privind blocul constituţional: Declaraţia de independenţă + Preambulul + conţinutul normativ al Constituţiei = Constituţia. Nu putem însă să nu recunoaştem particularităţile multor state privind conţinutul blocurilor constituţionale.

Majoritatea constituţiilor, după conţinutul normativ, nu diferă de conţinutul normativ al Constituţiei Republicii Moldova. Ele nu prevăd lărgirea blocului constituţional prin referirea la unele acte suplimentare. Constituţiile însele reprezintă un întreg bloc constituţional.

Însă există state în care blocul constituţional este format din acte constituţionale. De exemplu, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu are o constituţie ca atare. Blocul constituţional este format din următoarele acte: Magna Charta Libertatum (1215) – în traducere – Marea cartă a libertăţilor, The Petition of Right (1628) – Petiţionarea drepturilor, HABEAS CORPUS ACT (1679) – Legea pentru garantarea libertăţii supusului şi prevenirea întemniţării peste mări şi oceane, BILL of RIGHTS (1689) – Declaraţia drepturilor omului şi altele (1701, 1911, 1931).

Un şir de alte state, în afară de Constituţie, includ în blocul constituţional şi unele acte de însemnătate istorică şi normativă pentru statul respectiv.

Pentru a înţelege tertipurile CC, vom apela la Constituţia Franţei din 1958.

Preambulul acestei Constituţii prevede că „poporul francez declară solemn ataşamentul său față de „Drepturile omului şi la principiile suveranităţii naţionale” aşa cum sînt ele definite în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, confirmate şi completate de preambulul Constituţiei din 1946.”

Vom notifica că la baza deciziei Consiliului Constituţional Francez se află reglementări incontestabile. Constituţia franceză nu prevede unele reglementări ce ţin de drepturile omului. Diferenţa dintre Constituţia Republicii Moldova şi Constituţia Franţei constă în faptul că Constituţia noastră prevede un capitol aparte: Drepturile şi libertăţile fundamentale, compus din 30 de articole şi un şir de norme ce reglementează suveranitatea. Pentru că Constituţia franceză nu conţine astfel de compartimente, au apărut discuţii aprinse: Constituţia Franţei protejează oare drepturile omului, deoarece Preambulul, prin natura sa, nu conţine norme de drept. Problema valorii juridice a Declaraţiei de drepturi şi a Preambulului a dat naştere unor dezbateri îndelungate, după anul 1958, ca abia la 16 iulie 1971, Consiliul Constituţional francez să recunoască valoarea juridică a Preambulului Constituţiei din anul 1958 şi să-l recunoască ca valoare constituţională. Decizie absolut corectă.

Pentru concluzii, ne vom referi şi la conţinutul Preambulului din Constituţia Estoniei, în care se stipulează că „Preambulul arată că actuala Constituţie se bazează pe dreptul la independenţă, proclamat la 24 februarie 1918, pe paragraful I al Constituţiei intrate în vigoare în 1939 şi pe Referendumul din 28 iunie 1992, care vor garanta existenţa naţiunii, limbii şi culturii estoniene peste veacuri.”

Este uşor de observat că blocul constituţional este deja format în ordinea stabilită de legiuitorul constituant – poporul, căruia îi aparţine suveranitatea naţională şi o exprimă în mod direct prin referendum sau prin reprezentanţii lui – Parlamentul. În cazul nostru, CC a substituit legiuitorul constituant şi nu a interpretat o normă constituţională în vigoare, dar a emis o nouă normă.

Dacă nu a interpretat nicio normă din Constituţie, CC nu era în drept să accepte sesizarea spre examinare.

Respingerea sesizărilor la etapa admisibilităţii era dictată de toate normele constituţionale începînd cu art. 1 – statul Republica Moldova, şi terminînd cu art. 143, intitulat „Legea privind modificarea Constituţiei”.

Dar mai există şi dispoziţiile finale şi tranzitorii, prin care Constituţia intră în vigoare la 27 august 1994 şi prin care se abrogă Constituţia din 15 aprilie 1978.

Relevantă este sintagma care nu putea fi ignorată de CC.

„Legile şi celelalte acte normative rămîn în vigoare în măsura în care nu contravin prezentei Constituţii.” Dar legiuitorul, pînă în prezent, nu a constatat vreo contradicţie privind denumirea limbii între legile privind funcţionarea limbilor şi a Constituţiei. CC ar trebui să recunoască că legiuitorul constituant a format mecanismul de adoptare, modificare şi anulare a Constituţiei. Acest mecanism nu poate fi schimbat de CC, obligată să activeze în cîmpul constituţional format de legiuitorul constituant.

Citind HCC din 05.12.2013, rămîi nedumerit de aprecierile pompoase (act-cheie, prevalează asupra Constituţiei ş.a.) date Declaraţiei de Independenţă, a cărei importanţă, bineînţeles, nu poate fi negată. Dar toate trebuie puse la locul lor. Explicarea, prin 92 de puncte, a ceea ce înseamnă Declaraţia de Independenţă nu a readus CC în cîmpul constituţional. CC a procedat tocmai invers, pregătindu-şi astfel următorul pas.

La baza formării statului au stat acte nu mai puţin importante decît Declaraţia de Independenţă, şi anume Declaraţia de suveranitate, Decretul cu privire la puterea de stat, actele de suspendare pe teritoriul Republicii Moldova a legislaţiei URSS, introducerea Drapelului de Stat şi a Stemei de Stat şi multe altele, adoptate pînă la 27 august 1991, care, dacă e să urmărim logica CC expusă în HCC din 05.12.2013, pot fi incluse în blocul constituţional, dar nu este necesar, pentru că toate actele enumerate, precum şi Declaraţia de independenţă, se regăsesc în normele constituţionale. Pentru elaborarea Constituţiei Republicii Moldova au fost studiate mai mult de 60 de constituţii, inclusiv ale acelor ţări la care se referă CC, şi în textul ei a fost introdus tot ce a fost necesar, formînd astfel legea supremă a Republicii Moldova.

Eu personal aş dori ca în blocul constituţional al Republicii Moldova să fie introdus, de exemplu, Hrisovul domnesc din septembrie 1741 al domnitorului Moldovei (anii 1741-1743) cunoscut în Europa sub titlul de „Constituţie”, fiind publicat în revista franceză „Mercure de France”. Dar nu pot face acest lucru din două considerente: legiuitorul constituant nu a introdus denumirea acestui act în Preambulul Constituţiei, cum au procedat Franţa şi Estonia. Dar să fim serioşi: majoritatea ideilor din Constituţia lui Constantin Mavrocordat au intrat în Constituţia Republicii Moldova.

Constituţia noastră respectă toate cerinţele atribuite constituţiilor democratice, atît după formă, cît şi după conţinut. La rezolvarea litigiilor constituţionale nu este nicio necesitate să căutăm ceva în Preambul, căci totul se conţine în normele constituţionale. De exemplu, a dorit CC să folosească noţiunea de stat de drept în hotărîrea din 22.04.2013, nu era necesar să o caute în Preambul, deoarece în art.1 din Constituţie nu numai că se dă noţiunea de stat de drept, dar se şi explică ce înseamnă stat de drept, care sînt valorile lui.

Putem concluziona: CC a făcut (primii) doi paşi în afara cîmpului constituţional.

Care va fi următorul pas? Pentru noi, acesta este unul clar –

Scoaterea Preambulului din Constituţia actuală care prevede, printre altele, dreptul poporului moldovenesc la identitatea naţională.

Cine va face acest pas? CC sau forţele politice. Dacă se doreşte, de ce să nu se accepte? Îl poate face şi Curtea Constituţională, primii doi paşi au fost deja făcuţi. Al treilea va fi făcut…

Hotărîrea din 05.12.2013 a fost pronunţată şi nu ne rămîne decît să-l cităm pe judecătorul american Jackon: „Hotărîrile Curţii Supreme a SUA sînt definitive nu pentru că sînt incontestabile, ele sînt incontestabile pentru că sînt definitive”.