Бомбоане și кодруле: Marina Stepnova, despre viața în Chișinău. O povestire din colecția ”Без очереди”

Colecția "Без очереди" este o colecție de povestiri-memorii ale scriitorilor ruși moderni, inclusiv Liudmila Ulițkaia, Evghenii Vodolazkin, Dmitrii Bîkov, Tatiana Tolstaia și alții, despre viața în Uniunea Sovietică. "Snob" publică un fragment din povestirea Marinei Stepnova despre cum, în copilărie, a ajuns dintr-un mic orășel din regiunea Tula în regatul culorilor și abundenței - Chișinău.

Primul lucru pe care l-am văzut și mi-a rămas în amintire a fost soarele.

Soarele avea gust, culoare, miros, o presiune grea și blîndă. Se pare că el așa era. Pentru cîteva luni, acest cuvînt (nici măcar cuvînt, ci sentiment) a devenit principalul pentru mine.

Am descoperit că trandafirii creșteau chiar pe stradă — albi, roșii, pentru ceai, chiar și negri – vorbesc sincer, un negru impenetrabil pe revere și manșete, catifelate ca blana pisicii și amărui la gust. Petalele albe, cînd le mestecai, erau acre, răcoroase. Iar din cele roz se făcea dulceață. Și din cireșe albe. Și din pătlăgele. Dar cea mai gustoasă dulceață era cea din abricoase, întregi, semitransparente, luminoase, în interiorul fiecăruia - ca un embrion, un sîmbure tare. Abricoșii, apropo, de asemenea creșteau pe stradă. Și piersicile - deși necomestibile, mici, violete întunecate, cu puf dens, ca și cum ar fi făcute din pîslă. Decorative. Duzii stricau trotuarele bulevardului - albi, negri. Aici existau și bulevarde, și prospecte, și lacul Comsomoliștilor, cu o cascadă de havuzuri care coborau din rotunda albă de pe vîrful dealului spre apă, legănînd bărcile elegante. Vara, havuzurile erau iluminate seara cu lumini pline de bucurie, milticolore, iar în rotondă cînta o orchestră. Mai era și un teatru, nu, trei teatre și un circ, dar și o grădină zoologică, și un adevărat Arc de Triumf din marmură albă, care-și făcea semn peste piață cu Lenin roșu, de granit și Ștefan Cel Mare de bronz medieval, verzui, ca patina.

Acestea erau, în general, culorile Chișinăului (și, în același timp, ale drapelului Moldovei) - roșu, alb, verde. Vin roșu, pătlăgele roșii, case albe, de basm, realizate în centru orașului din cotileți, fiecare ca și cum ar fi plasată într-un braț de verdeață.

Armeană. Bulgară. Colț cu Lenin.

Orașul vechi, antic, spre periferie sălbătăcea, devenea prea simplu, țărănesc. Puteai să bați la orice poartă, să ceri ceva de băut. Stăpînul ieșea cu un ulcior de vin de casă, crescut și copt chiar acolo — busuioaca și șaslaua creștea pînă la acoperiș, iar în beci creșteau rotofei burțile butoaielor. Era scos un singur pahar, din care bea mai întîi gazda, apoi — pe rînd — toți cei care erau însetați. Legile ospitalității sudice. Vinul păta buzele și limbile, iar pentru copiii, după ce se gîndeau un pic, se dilua cu apă pînă la o paloare de acuarelă. Cîinii lătrau, în aer tremurau insecte de aur, iar spre seară păsările încercau neatente să concureze cu cicadelele.

Totul mirosea, cînta, se revărsa, trăia.

A fost un șoc — dar nu unul cultural, ci fiziologic.

Era ca și cum aș fi primit toate organele simțurilor dintr-o dată. Cel mai mult m-a uimit mîncarea. Cel mai amuzant este faptul că din fragedă copilărie eram un copil care mînca puțin - lista produselor pe care le refuzam să le mănînc se apropia de lista a tot ceea ce era comestibil în general, mama încerca cum putea să bage în mine măcar ceva, pe lîngă castraveți murați și crenvuști de lapte. Aceștia din urmă nu se găseau în principiu în Efremov și părinții făceau rost de ei în timpul vizitelor de serviciu la Moscova — de cîteva ori pe an. În restul timpului, mîncam doar castraveți.

Dar în Chișinău, mîncarea s-a dovedit a fi un fenomen estetic.

Noi, fiind oameni noi, eram invitați mereu în ospeție, farfuriile erau așezate pe masă ca la sud - în două rînduri: albastre, roșii, albastru cu roșu, ceapa se tăia mărunt-mărunt, se adăuga, se amesteca, ardeii copți— cu oțet și usturoi, ardei umpluți, roșii – la fel umplute, mămăligă (se taie cu un fir de ață), cu smîntînă, cu brînză, carne de porc, costițe, mititei, zeamă, mujdei.

Plăcintele se vindeau la fiecare colț de stradă - prăjite, grase, de 16 copeici, într-o hîrtie; frișca bătută în cafeneaua "Guguță" se presăra cu ciocolată rasă și se oferea cu o linguriță, sură, de aluminiu, ușoară. În doar cîteva ore, puteai pleca cu oricare dintre cele zeci de tipuri de salam (cel fumat, de asemenea, era prezent!), șuncă și pastrama, iar prețul, indicat chiar rușinos pentru o sută de grame, era uimitor, dar orice gospodină bună le putea prepara nu mai rău. Carnea era coaptă în pîine, cu piper, sare, într-o folie de aluminiu deficitară. În magazinul de legume de pe bulevardul Lenin, în hol se afla o adevărată căruță țărănească — încărcată cu bostani, cartofi, pătlăgele, legături de ceapă uscată și usturoi.

Dar Piața Centrală? Rînduri de murături (am aflat că harbujii sînt înmuiați, iar ardeii - murați), saci de nuci, kilometri de legume și fructe (acestea se vînd la lădă și la căldare), țăranii din spatele vitrinei — sînt cei mai adevărați, unii chiar în cușme! Unul în fiecare an, în august, aducea mere de dimensiunea unei mingi bune - fiecare cîntărea cel puțin șase sute de grame și tăiat, la lumină, el era absolut transparent. Sub fiecare creangă stau cîte trei proptele, se lăuda gospodarul.

Matronii obraznici din Chișinău, dînd delicat degetul mic la o parte, gustau din brînza de oaie, puneau pe partea superioară a palmei smîntînă groasă și miere aurie, destul de mandelștameză.

Mîncați, mîncați, gustați, nu vă rușinați.

"Inima boului" roz, "degețelul doamnei" verzui, "cardinal" violet.

Gargantua și Pantagruel din cartea citită, se umpleau rapid de viață, se transformau în adevărate burți și funduri bombate uriașe, roz, pînă la cerul chișinăuian.

Toți mîncau, țipau, rîdeau, se certau — și rîdeau din nou.

Eu nu eram nici măcar fericită — uimită. Și încă ceva: la Chișinău, nu se vorbea — se cînta. Cuvintele ucrainene, moldovenești, evreiești, țigănești se încurcau printre picioare, săreau, încercau să-ți lingă fața. O limbă ciudată și necunoscută era peste tot și am căzut în ea ca un soldat, cu capul.

Alfabetul chirilic nu m-a salvat, doar mă încurca și mai mult, pentru că literele obișuite formau cuvinte neobișnuite — бомбоане, мэй, мэрцишор, че те лежень, кодруле, фэрэ плоайе, фэрэ вынт, ку кренжиле ла пэмынт. Și iată o altă minunăție, cu fața albastră, mustăți portocalii, chiar pe afiș - ынкэлцэминте! Se pare că cuvintele puteau începe și cu "s". Se pare că ынкэлцэминте însemna pur și simplu încălțăminte. Mai erau și cuvinte care pretindeau ridicol a fi rusești — пошта, фрукте, спиняуа, dar erau și cuvinte pur și simplu rusești, dar, de asemenea, amuzante, pentru că erau pronunțate amuzant, ca un cîntec lung. Chiar și acum, după atîția ani petrecuți la Moscova, deosebesc imediat acest mic cîntec sudic în vorba vreunui străin — și mă grăbesc în întîmpinare, cu brațele întinse, bucurându-mă, chiar dacă am plecat din Chișinău la nouăsprezece ani, blestemînd tot ce-am iubit atît de mult la zece ani — gălăgia, căldura, soarele, mîncatul lacom, dar plin de bucurie, toate aceste миорица și мэрцишоаре, збоарэ албинуца, зум-зум-зум.

Де унде сынтець думнявоастрэ?

Pauză. Zîmbet. Neîncredere. Rudenie. Bucuria convexă a recunoașterii.

Chișinău. Tiraspol. Bender. Orhei.

La piețele din Moscova, rareori sînt luată la întrebări.

Odată am auzit vorba melodioasă familiară chiar în Italia, într-o zonă îndepărtată, într-o tavernă de pe marginea drumului și am întrebat-o pe chelnerița tînără, cu ochii mari, obișnuitul "де унде сынтець". Ea a înghețat brusc — totul, chiar și degetele și fața, s-au întors și au fugit în restaurant, lăsîndu-mă cu soțul pe terasă într-o uimire îngrijorătoare.

S-a supărat? Dar nu am spus nimic rău, într-adevăr. Și cu siguranță e din Moldova. Nu mă puteam înșela. Cu siguranță nu puteam.

Și nu m-am înșelat.

Chelnerița s-a întors - dar nu singură, ci cu o femeie mică într-o haină albă de bucătar, cu o față întunecată, bronzată, ochi albaștri cu gene negre, bărbie rotundă, un nas perfect, ascuțit. În Moldova am văzut multe, multe astfel de fețe.

Ea e mama mea. E bucătăreasă. Sîntem din Chișinău. Dar voi de unde sînteți?. Tot din Chișinău. Dar unde ați locuit? Noi la Malina Mică. Iar noi la Ciocana Nouă. M-am ridicat, m-am așezat, m-am ridicat din nou - confuză, fericită dintr-un anumit motiv chiar mai mult decît ele, adunînd toate fragmentele prețioase ale limbii moldovenești odată vii, ascultătoare. Și pentru cîteva minute, cu o viteză sudică, în mijlocul nicăieriului toscan, ne-am amintit de școala 56, gară, bulevardul Tineretului și magazinul ”Marița”, parcul Victoria și Pușkin, ștefanii și mustul, dar voi cu ce troleibuz ajungeați? Eu cu șaisprezece. Noi nu trăiam departe — mergeam pe jos.

La despărțire ne-am îmbrățișat și romana mamă-lupoaică din Chișinău a plecat în bucătăria sa pentru a găti paste italiene pentru turiștii europeni. Iar fiica sa, chelnerița, ne-a ajuns din urmă lîngă mașină și mi-a dat ceva mic, fierbinte, tare.

Asta e pentru dvs. Ca amintire. Mă scuzați, dar nu am altceva să vă dăruiesc.

Era un closet mic din plastic alb.

Am apăsat pe buton, capacul s-a deschis și de acolo a ieșit o lumină invizibilă, aproape minusculă. O brichetă.

Мулцумеск фрумос. Ла реведере.

Ла реведере.

Ne-am îmbrățișat din nou. Ca și cum am fi cu adevărat rude care s-au întîlnit întîmplător într-o țară străină. Chelnerița m-a apucat brusc de mînă și mi-a spus cu o voce înspăimîntată în rusă – ”Veți mai veni, nu-i așa? Da? Vă rog, veniți!

Noi nu am mai venit.

Dar closetul este și acum. Stă pe raft, deja destul de ponosit, fără speranță chinez. Și chiar și acum cînd este apăsat, emană un foc, iar dacă mai aștepți puțin, atunci emană și o căldură mică, timidă, dar totuși sudică.