Particularităţile bucătăriei politice moldoveneşti

Foto: tribuna.md

Xenia Florea

Potrivit Ministerului Justiţiei, la moment, în Republica Moldova sînt înregistrate 39 de partide politice. În anul 1994 erau 60. Unele dintre ele demult există doar pe hîrtie. De exemplu, Partidul Legii şi Dreptăţii al generalului Nicolae Alexei. Ultima dată acest partid s-a făcut auzit cînd şi-a înaintat candidatul său la funcţia de primar al Chişinăului. Sau Partidul Agrar al lui Anatolie Popuşoi – fostul Partid Agrar-Democrat, care s-a aflat la putere în perioada 1994-1998.

Majoritatea partidelor moldoveneşti în perioada „de pace”, de obicei, se află în stare de anabioză. Şi se trezesc doar în ajunul alegerilor parlamentare. Cînd începe să vină finanţarea de la formaţiunile politice mari şi de la sponsorii lor care vor să reducă şansele electorale ale oponenţilor politici. Deseori aşa-numitul „plancton politic” sau partidele pitice sînt utilizate pe eşichierul stîng pentru atragerea voturilor alegătorilor de la Partidul Comuniştilor. Însă acum, cînd la putere se află coaliţia liberal-democrată, partidele pitice similare se află pe eşichierul drept.

În general, din 39 de partide politice înregistrate în Republica Moldova la viaţa politică a ţării participă activ cel mult 15.

Centrul politic

Cu 7-8 ani în urmă, stăpînul de drept al centrului politic era Alianţa „Moldova Noastră” a lui Serafim Urechean – cea mai mare formaţiune politică din ţară la acel moment, care, după numărul de membri îi depăşea chiar şi pe comunişti.

Acum, pe acest eşichier sînt două centre de gravitaţie – PLDM de centru-dreapta şi Partidul Democrat, care anterior se poziţiona drept formaţiune politică de centru-stînga. Însă, după cinci ani de activitate în coaliţie cu liberalii şi liberal-democraţii, înclinarea spre stînga a PDM se simte tot mai puţin.

Din punctul de vedere al preparării politice, PLDM şi PDM sînt cele mai interesante în politica moldovenească. Acestea sînt partide ale businessului politic făţiş, care au distrus reminiscenţele romantismului politic în Moldova. Anume PLDM a creat în politica moldovenească un nou trend – atragerea recruţilor şi agenţilor de influenţă cu ajutorul valizelor cu bani, iar PDM-ul reînnoit a perfecţionat ideea de raider politic pînă la virtuozitate.

Încă acum 10-15 ani, mituirea politică în Republica Moldova era un fenomen rar şi unitar. În politica moldovenească era importantă atitudinea faţă de Rusia/România şi prezenţa unei personalităţi carismatice. Procesul autodeterminării ideologice a partidelor nu a avut niciodată mare importanţă: electoratul nu se pricepe în afinităţile liberalismului modern, democraţiei liberale sau ale doctrinei social-democrate. Alegătorii votau pentru o personalitate proeminentă.

De aceea, foarte des, înainte de alegeri, aveau loc aşa-numitele lansări politice sau delegarea unor personalităţi cu rating înalt într-un partid sau altul. De exemplu, în anul 2001, una dintre figurile-cheie ale listei electorale a PPCD era pe atunci celebrul luptător cu corupţia, generalul Nicolae Alexei, de care acum puţini îşi mai aduc aminte. Iar în alegerile din 2009, pentru fortificarea poziţiei PDM, Vladimir Plahotniuc l-a împrumutat de la comunişti pe Marian Lupu, care era popular pe atunci, avînd un rating personal de peste 21%. Însă, în septembrie, din cauza unui conflict cu Dumitru Diacov, Vladimir Filat părăseşte Partidul Democrat şi începe să-şi creeze activ propria formaţiune politică. Anume atunci se naşte noua tendinţă. Practic, toţi liderii politici de dreapta şi centriştii l-au acuzat pe Filat de raider politic. Despre faptul că liderul PLDM le cumpără membrii de partid vorbeau Vitalia Pavlicenco (PNL), Ştefan Secăreanu (PPCD), Dumitru Diacov (PDM), Alianţa „Moldova Noastră” şi liderul liberalilor Mihai Ghimpu. .

Însă, prin această metodă, Vladimir Plahotniuc nu numai şi-a înnoit partidul Democrat, care era în declin, nu doar a creat un imperiu întreg din oameni loiali, care lucrau în diverse structuri, dar, precum presupun analiştii, a atras aproape jumătate din fracţiunea PLDM, iar acum controlează un şir de oameni din organele de conducere ale Partidului Liberal-Democrat.

Politologii nu exclud faptul că în ajunul alegerilor parlamentare ordinare, prim-vicepreședintele Partidului Democrat ar putea provoca o sciziune a liberal-democraţilor. Potrivit altei versiuni, după crearea „Coaliţiei de Guvernare Pro-Europeană”, conducerea PLDM a adoptat politica de agreare politică (de exemplu, „Banca de Economii” sau concesiunea aeroportului), de aceea, „să îneci” intenţionat PLDM-ul nu mai este necesar. Liberal-democraţii simpli şi aşa sînt foarte nemulţumiţi de conducerea lor de partid.

Flancul stîng

Pe flancul stîng al eşichierului politic, de 15 ani nu se petrece niciun cutremur politic. Aici lider incontestabil este Partidul Comuniştilor – pasărea Phoenix a politicii moldoveneşti.

PCRM a fost creat în anul 1993, cînd activitatea Partidului Comunist era interzisă, cuvîntul „comunist” era o injurie, iar preluarea succesiunii PCUS era chiar periculoasă.

Dar deja în 2001, Partidul Comuniştilor, cu un scor zdrobitor, cîştigă alegerile şi pe parcursul a opt ani conduce ţara. După pierderea puterii începe exodul în masă al membrilor PCRM sau „scăparea de balastul trădătorilor şi lipitorilor”, - cum spuneau atunci comuniştii, apoi iarăşi vin timpuri de restrişte cu introducerea interdicţiei de utilizare a simbolurilor comuniste.

Cînd în 2009 a venit la putere Alianţa pentru Integrare Europeană, alegătorii erau gata să-i ierte totul. Inclusiv venirea la putere într-un mod nu chiar cinstit sau distrugerea barbară a clădirilor preşedintelui şi parlamentului pe 7 aprilie. Pentru că sperau că AIE va fi mai bună, mai curată şi mai luminoasă ca PCRM. Însă timpul trecea şi barometrul opiniei publice a început să se schimbe treptat: de la admiraţie la nedumerire, de la nemulţumire – la critică deschisă.

Comuniştii însă au reuşit să păstreze nucleul partidului, acum iarăşi sînt pe cal şi visează să revină la putere triumfînd. Recent ei au anunţat începutul „revoluţiei de catifea”, scopul final al căreia este „demontarea paşnică şi democratică a regimului antipopular”. Anume PCRM este considerat în prezent promotorul ideii populare în societate (potrivit sondajelor de opinie), de aderare a R.Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Iar anterior anume comuniştii au anunţat integrarea europeană drept curs general al politicii externe a Moldovei. Iar ideea de aderare a R.Moldova la Uniunea Vamală au împrumutat-o – necesitatea de abandonare a „discursurilor eurobutaforice fără sens”, de reintegrare a Moldovei în spaţiul estic, aderarea la Uniunea Vamală şi crearea ulterioară a uniunii politice a statelor CSI, pentru prima dată a fost menţionată de Partidul Umanist al lui Valeriu Pasat, la alegerile parlamentare din 2010.

În ultimii 15 ani, au fost făcute numeroase încercări de a crea o alternativă PCRM, un nou pol de atracţie pe flancul de stînga al eșichierului politic, întrerupînd astfel hegemonia comuniştilor. Însă cine acum îşi mai aduce aminte de blocul electoral „Edinstvo”, Uniunea Muncii „Patria-Rodina”, partidul „Moldova Unită” sau Partidul Popular Socialist?

Ce-i drept, anul trecut s-au intensificat eforturile de creare pe flancul de stînga a unei contraponderi puternice şi demne pentru comunişti: şase formaţiuni politice de stînga s-au reunit pentru a examina ideea de creare a unei coaliţii largi de stînga. La reuniune au participat Partidul Popular Socialist al lui Victor Stepaniuc, „Vozrojdenie” al lui Vadim Mişin, Partidul Socialiştilor al lui Igor Dodon, „Patrioţii Moldovei” al lui Mihail Garbuz, Partidul Social-Democrat al lui Victor Şelin şi Partidul Regiunilor al lui Mihail Formuzal. Însă, deocamdată nu s-a reuşit crearea celor „şase magnifici de stînga”, deşi încercările continuă.

Flancul de dreapta

Flancul de dreapta al eşichierului politic moldovenesc este o mişcare browniană. Partide mari nu sînt şi nici nu pot fi, deoarece ideea unirii cu România este susţinută de cel mult 15% din populaţie. De aceea, dacă e să numărăm toate partidele care au existat vreodată în Republica Moldova, atunci cele mai multe vor fi anume pe flancul drept. Partidul Renaşterii şi Concilierii al lui Mircea Snegur, Partidul Forţelor Democratice al lui Valeriu Matei, Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin-Democrat, Partidul Ţărănesc Creştin-Democrat, Partidul Reformelor – aceste denumiri le ţin minte doar specialiştii în domeniu.

Din cauza limitării electoratului de dreapta şi ambiţiilor nemăsurate ale liderilor, partidele de dreapta din R.Moldova, în general, sînt nişte uniuni pitice. Excepţie a fost, dar tot nu pentru mult timp, Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu.

Ghimpu, care a mers mult către triumful său politic, în anul 2007 s-a aflat la timpul potrivit în locul potrivit. Pe de o parte – nemulţumirea societăţii de guvernarea categorică comunistă. Pe de altă parte – imaginea măgulitoare a unui „băiat de-al nostru” şi faptul că-l avea sub mînă pe nepotul Dorin, care poate vorbi mult şi frumos, în promovarea căruia a investit multe mijloace şi forţe. Un renumit politolog atunci chiar l-a şi botezat pe politicianul începător Dorin Chirtoacă drept „noul trend în politica moldovenească” (ce-i drept, foarte repede şi-a schimbat părerea). Însă nu numai el era derutat pe timpul cela: în urma alegerilor primarului general al Chişinăului în 2007, Chirtoacă l-a devansat cu un scor zdrobitor pe candidatul comuniştilor.

În 2011, pe Dorin Chirtoacă l-au făcut primar toţi cei din Alianţa pentru Integrare Europeană: aşa a fost înţelegerea în interiorul coaliţiei. Potrivit unor persoane bine informate, doar datorită buletinelor aruncate şi eforturilor comuniştilor, care categoric nu doreau fortificarea lui Igor Dodon, Dorin Chirtoacă, cu diferenţa de numai 1%, a reuşit să smulgă victoria de la candidatul PCRM Igor Dodon.

Anii 2009-2010 au fost perioada de glorie în cariera lui Mihai Ghimpu şi Partidul Liberal. Liderul PL a reuşit să fie preşedinte al parlamentului, preşedinte interimar al țării şi să facă gălăgie în politica internaţională cu comportamentul său, declaraţiile sale şi cu decretul său privind „Ziua ocupaţiei sovietice”. Însă după 2011 începe apusul treptat al Partidului Liberal: Ghimpu începe să-i irite pe aliaţii săi cu încăpăţinarea și cerinţele sale nemăsurate.

Iar în aprilie curent (precum afirmă însuşi Ghimpu), cu eforturile lui Vladimir Filat, Partidul Liberal s-a scindat. Acesta a fost părăsit de aşa-zişii liberali-reformatori, care au anunţat despre crearea propriului partid. În prezent, Partidul Liberal Reformator încă nu a obţinut înregistrarea oficială la Ministerul Justiţiei, însă şi-a prezentat deja simbolurile.

Căluţii negri sau ”contraelita”?

Despre necesitatea apariţiei în politica moldovenească a aşa-numitei „forţe a treia” se vorbeşte demult dar deocamdată fără speranţă. Contraelitele sînt singurele care pot distruge monopolul natural al elitei de guvernare (indiferent de culoarea politică), care se gîndeşte doar la propria îmbogăţire şi la propria bunăstare. De aici se trag toate înşelăciunile, trădările şi veşnica migraţie a politicienilor din partidele care au pierdut puterea – toţi vor să fie mai aproape de troacă.

La alegerile parlamentare din 2010, unele formaţiuni politice au încercat să se poziţioneze în calitate de forţa a treia. Însă toate aceste proiecte s-au născut moarte. Deoarece în hainele elitei de alternativă au încercat să se îmbrace exponenţii elitei partidului puterii, care au căzut din ea din diverse motive. Cel mai des, din cauza supărărilor personale şi ambiţiilor nesatisfăcute. Însă elita de alternativă nu e cea, care mecanic afişează alte lozinci, ci care trăieşte în baza principiilor ce diferă de principiile elitei puterii.

Deocamdată, pot fi numiţi doi pretendenţi reali ai „forţei a treia”. Formaţiunea „Patrioţii Moldovei” a lui Mihail Garbuz, care încă nu s-a „murdărit” la putere şi partidul analistului politic Nicolae Chirtoacă „Forţa nouă”. „Patrioţii” sînt o formaţiune politică de stînga, ce pledează pentru aderarea R.Moldova la Uniunea Vamală şi spaţiul euroasiatic. Iar „Forţa Nouă”, care s-a anunţat drept alternativă comuniştilor şi celor trei partide din CPE, are drept scopuri strategice promovarea reformelor şi continuarea integrării europene a ţării.